Un soare care a uitat să mai apună

Într-o colibă de lemn, 39 de persoane își chinuiau clipele vieții. Stăteau înghesuiți unul peste altul. Cei mai mici erau ținuți în brațe. Dar cei de vârsta lui Nunuk erau suficienți de mari încât să stea pe propriile picioare și suficienți de mici încât să fie striviți de coatele și corpurile plăpânde ale adulților. Fiind trecut de miezul nopții te-ai aștepta ca toată lumea să doarmă, dar aici un murmur continuu păstra casa vie. 

Nunuk stătea lipită într-un colț, cu capul lăsat pe spate, privind pereții și tavanul pe care umbrele fâlfâiau patetic. Trebuiau să țină aprinsă măcar o lumânare pentru ca umbrele să nu înghită adăpostul pe timpul nopții. Se întreba adesea cum arată umbrele de afară. Cele de pe pereți erau singurele pe care le cunoștea. Deși îi dădeau emoții, nu păreau să îi poată face ceva. Își ridică mâna, ascunsă într-o mănușă roșie – cu loc doar pentru degetul mare – și se prefăcea că poate mișca umbrele după buna ei voie. Și-ar fi dorit să le poată controla, pentru a le putea face să dispară. Gândindu-se la toate acestea, a mai trecut o noapte. 

Se trezise căzând din picioare. Lumea începea să iasă și nu mai avea de cine să se sprijine. Se ridică rapid – nu mai voia să fie călcată pe mânuțe. Ieși pe ușă printre ultimii. Afară era la fel de întunecat ca într-o zi de toamnă cu nori grei care prevestesc ploaia. Doar că în aceste locuri, ploaia nu venea niciodată, deși norii rămâneau de plumb. Nunuk își simți mâna smulsă, iar corpul urmă și el. Asta însemna că era rândul ei să caute hrană pentru acea zi. Se formase un grup din 5 copii cam de înălțimea ei și 3 adulți. Nu vorbeau între ei, căci știau deja ce aveau de făcut, iar energia nu merita risipită pe niște amărâte de cuvinte. 

Au pornit în șir, unul în spatele celuilalt, cu doi adulți în față și unul în urma tuturor. Nunuk ajunsese să fie prima dintre copii. Cu toții mergeau aplecați către sol privind prudenți în toate părțile. Umbrele nu ieșeau ziua, dar unii dintre adulți juraseră că au fost atacați și că li s-a furat mâncarea găsită. 

Fetița ținea în mână un băț cu care agita pământul, în speranța că va vedea ceva mișcându-se. Expediția lor dura toată ziua, de cele mai multe ori. Profitau de puțina lumină pe care o aveau și aduceau mâncarea acasă, pentru a o împărți în siguranță sub acoperiș. Cu toate că în acea înghesuială, cei de înălțimea lui Nunuk, erau cam uitați. 

După câteva ore de căutat printre lemne uscate, pietre și mizerie, Nunuk reușise să găsească un miriapod. Era așa de micuț că îi încăpea în palmă. Greșeala ei a fost că s-a oprit să-l admire, căci imediat i-a fost smuls de către unul dintre adulți. Sprâncenele lui Nunuk s-au ridicat până peste frunte, iar colțurile gurii s-au îndreptat spre sol. Făcuse câțiva pași în încercarea de a-și recupera prada, dar fusese împinsă la pământ. Pentru prima dată în ani, acel petic de pământ fusese udat. 

Sunetul unor pietre lovite una de cealaltă a șuierat prin pădurea răvășită. Acela era semnalul de întoarcere. Fetița își șterse fața și devenise și mai murdară. S-a ridicat și s-a alăturat grupului înapoi spre colibă. Afară era mult mai întunecat, de aceea pasul la care mergeau era de două ori mai alert. 

Înainte de a ajunge înapoi la colibă, urlete au acaparat seara. Cu toții s-au speriat și au luat-o la fugă. Adulții, bineînțeles, au luat-o înainte, iar cel ce se afla în urma lor, a izbit-o la pământ pe Nunuk. Fetița pândi printre sprâncenele firave și fu orbită de lumina focului în fața căruia umbrele dansau. Înghețase. Respirația i se opri. Corpul refuza realitatea și voia să se închidă. Instinctual, își apărase capul cu mâinile și își zări mănușa cea roșie. Atunci își recăpătă controlul. Plină de determinare, scrâșni din dinți, își încreți sprâncenele și a scos un răcnet de efort. Acum mâna ei se flutura comic în fața umbrelor – probabil cu scopul de a le controla. Trebuie să fi funcționat, căci nimeni nu o atingea. Nunuk auzise un sunet ritmic, dar străin, care îi acaparase și pe ceilalți. Ochii ei se adaptaseră luminii puternice și o văzuse pe femeia care se aplecase, pe vine, spre ea.

– Ce vrea să însemne asta, fetiță? Te lupți cu noi?

Aceasta se simți ușurată. Nu erau umbre, ci oameni, doar că erau ceva mai diferiți.

– S-au auzit umbrele! spuse speriată, Nunuk. 

Din nou primi ca răspuns din partea grupului, acel sunet segmentat pe care ea nu-l înțelegea. În schimb, femeia de lângă ea se întoarse către grup și îi oprise pe ceilalți.

– Încetați cu râsetele! O luăm cu noi pe această fetiță. Își întoarse din nou privirea către fată.

– Cum te numești, draga mea?

– Nunuk, răspunse ea.  

– Eu sunt Kaya! răspunse femeia și continuă după o scurtă pauză. Trebuie să știi ceva, Nunuk: umbrele nu există. 

Fetița se blocă pentru câteva secunde apoi izbucni.

– Nu este adevărat! se revoltase micuța. Oamenii din sat au văzut umbrele.

– Ascultă, te rog! Sunt doar oameni, la fel ca tine, la fel ca noi, care cutreieră lumea în căutarea satului cu soare.

Nunuk își îndreptă spatele, sprijinindu-se în palme. Întoarse capul în toate direcțiile, parcă căutând ceva. 

– Atunci de ce este totul distrus din cauza umbrelor?

– Pentru că odată cu lăsarea întunericului, toți oamenii răi au ieșit la iveală și au profitat de situație, îi răspunse Kaya.

Fetița își fixă privirea în direcția din care venise. 

– Atunci de ce stăm închiși în acea colibă?

– Pentru că cei care tocmai au fugit sunt niște fricoși, Nunuk. Vor să rămână în viață, dar nu vor să trăiască cu adevărat. Vino cu noi, vino să găsim soarele împreună!

– Mama spunea că soarele nu mai există, spuse ea pe un ton dezamăgit.

– Oh, dar există, însă nu îl putem vedea de acești nori. Trebuie doar să urcăm pe un munte foarte înalt! Și nu suntem deloc departe de el! 

Pieptul lui Nunuk nu se mai zbătuse așa niciodată. Kaya întinse mâna, iar ea, cu o ușoară ezitare, își așezase mănușa cea roșie în palma rece a femeii. Fără a înțelege ce se întâmplă, Nunuk se alătură grupului zgomotos. 

*** 

Au trecut câțiva ani buni de mers pe jos. Kaya se îmbolnăvise, iar Nunuk era altcineva acum:  a preluat conducerea grupului. Față de când s-a alăturat, ceata s-a înzecit cu membrii, iar acum știa totul! A învățat ce se întâmplase cu adevărat cu pământul, a învățat să râdă și să cânte, a învățat să mintă și a învățat ce înseamnă speranța. 

Se aflau acum aproape de vârful muntelui care le promitea tuturor o nouă viață. Norii grei se aflau la câțiva metri deasupra capetelor lor. Nunuk a urcat tot muntele cu Kaya în spate. Nu lăsa pe altcineva să aibă grijă de ea. Femeia era un suflet muribund. Aerul rarefiat îi agravase tusa, iar respirația îi devenise sacadată . În mod ironic, aerul de aici îi aminti lui Nunuk de coliba în care obișnuia să fie strivită printre picioarele adulților. Aceeași senzație de sufocare era atât de diferită acum când avea pentru ce trăi. Tot ce o mai despărțea acum de atingerea visului ei, era acea pânză de nori care ascundea vârful muntelui.

Fără a se opri ca toți ceilalți, a trecut prin nori. Creștetul capului ei fusese primul care simțise o vagă căldură. Soarele era acolo! Roșu sângeriu, aproape stins, plăpând. Dar era acolo. Vârful muntelui nu era un vârf, ci o întindere plată. Din urma ei, au apărut și ceilalți. Lacrimi curgeau neîncetat, fiecare ținându-și în brațe cea mai importantă persoană.

– Vezi asta, Kaya? spuse Nunuk în timp ce o lăsase jos pe femeie. Am ajuns deja! Haide, ridică-te și dansează cum făceai odată, continuase Nunuk cu vocea stinsă. 

Kaya reuși să zâmbească, iar ultima imagine pe care ochii ei – acum lipsiți de orice sclipire – o surprinseră, fusese Nunuk purtând soarele drept nimb. 

– Kaya, te rog! Te rog, trezește-te! Nu am nevoie de un soare care a uitat să mai apună. Am nevoie de tine. Tu ești soarele meu! Tu ești… plânsul i-a înăbușit vocea.

Stătea cu spatele la soare, în timp ce toți ceilalți sărbătoreau și se bucurau de lumina lui. În timp ce ea o plângea pe Kaya, soarele a radiat puternic, iar toți cei care-l priveau au fost dezintegrați. Un țipăt stins rămase în urma lor, dar Nunuk nu-l auzi. Se trezi deasupra corpului neînsuflețit al Kayei. Nu știa când a adormit sau de cât timp rămăsese acolo. Aruncă o privire peste umeri, în jur, iar faptul că rămăsese singură nu o surprinse deloc. Atunci observase un copac pitic, cu frunze arămii. O cărase pe femeie în brațe și o așezase sub umbra copacului. Kaya ținea strâns la piept mănușa aceea roșie, veche, dar deloc murdară. 

Nunuk nu știa ce avea de gând să facă în continuare, dar știa că nu poate rămâne aici. A decis să se întoarcă în lumea de sub ea. Însă, vrând să coboare, nu a putut trece prin nori. S-au întârit. Fata probase norii, apăsând cu vârful piciorului. Părea că o puteau susține așa că a făcut câțiva pași. Mergea pe nori și se simțea de parcă calcă pe un morman de frunze moi, semiuscate. Refuzând să privească soarele, și-a continuat drumul, cine știe unde și pentru cine știe cât timp. 

Sfârșit