Personaje: Ovidiu, Raul și Nico.
Cei trei băieți se întâlnesc la scara unui bloc. Atmosfera orașului este leneșă, oamenii trecând foarte rar pe acolo. Raul se așează pe scările sfărâmate de beton și își aprinde o țigară alături de Ovidiu care se sprijină cu piciorul de un gard alăturat. Cei doi inhalează zgomotos primul fum. Nico stă în picioare în fața lui Raul.
Nico (către Raul): De ce nu-ți place viața?
Raul: Cine a spus că nu-mi place? Chiar mă bucur de ea și de țigara asta blană.
Nico: Păi te sinucizi, iar cine își scurtează viața cu bună voie, nu poate susține că iubește viața.
Raul: De ce nu? Îmi place viața și îmi place și să o scurtez. Dar cel mai important, îmi place să o trăiesc.
Nico: Asta nu-i iubire față de viață, ci un soi de amăgire.
Ovidiu: Bă, voi iar începeți…
Raul (gesticulând): El a început. Nu pierde nicio ocazie de a-și vărsă dogma asupra noastră, a oamenilor obișnuiți, care încercăm și noi să ne savurăm țigara. Dar nu se poate, domnule, fără să fie otrăvită de ideologii.
Nico: Otrava nu poate fi otrăvită, cum nici ceea ce spun eu nu este dogmă sau otravă. Ci common sens.
Ovidiu (pe un ton batjocoritor): Auzi, common sens. Vorbește omule în română, ce tot atâta ne cotim cu englezisme, neologisme…
Raul: Te-ai trezit și tu…Te macină că nu știi alte limbi? Țineți invidia pentru tine.
O (indignat): Nicio faptă bună nu rămâne nerăsplătită. Eu eram de partea ta și tu tot de mine te iei. Suntenți amândoi proști, văd că. Lasă, nu mă mai bag, o să mă bucur de prostia voastră.
Raul fumează în continuare fără a mai deschide subiectul.
Nico (după o perioadă de tăcere, către Raul): Tu iubești ceva?
Raul: Țigara.
Nico: Și altceva mai important?
Raul: Ce e mai important decât momentul prezent de care, acum, nu mă lași să mă bucur?
Nico: Te bucuri de otravă. Iubești mai mult moartea decât viața?
Raul: Cred că le urăsc în mod egal. Ba nu, mint. Viața o urăsc mai mult.
Nico: Păi mai devreme spuneai că iubești viața!
Raul: Am spus că mă bucur de ea, nu că o iubesc.
Nico: Păi te bucuri de ea sau o urăști căci nu se poate să le faci pe amândouă.
Raul: Ba se poate. Poate nu în același timp, deși aș putea să mă gândesc și pentru asta la câteva situații. Dar cu siguranță se poate.
Nico: Nu se poate! Una trebuie să domine peste cealaltă, iar iubire cu jumătate de măsură nu există. Trebuie să fie absolută!
Raul ( se oprește din a duce țigara la gură și își întinde mâinile pe genunchi): Cred că ești orb la ce se întâmplă în lume.
Nico: Absolut deloc. Văd totul și mă doare.
Raul: Dacă ai vedea totul atunci ai înțelege că iubirea noastră, a oamenilor, este o glumă. O jenă în pantaloni pe care o scarpini și ajungi să te bucuri de durerea de după.
Nico: (zâmbind) Oamenii încă învață să iubească.
Raul: Păi acum nu ești tu cel care se contrazice? Știu oamenii să iubească sau nu? Căci iubirea nu se poate să fie altfel decât absolută, spunea un mare filosof.
Nico: Sunt câteva iubiri adevărate. Dragostea mamei față de nou născut, iubirea din momentul sărutului căsătoriei. Oh…prima dragoste care se simte de parcă ești trăsnit de ceruri și încărcat cu un entuziasm pe care nu știi cum să-l ții în frâu.
Ovidiu: Ai uitat de berea rece.
Raul (arătând cu degetul spre Ovidiu): Uite un om care înțelege!
Nico: Astea sunt plăceri trecătoare, fără impact asupra vieții, asupra ta. De ce te prefaci că nu vezi?
Raul: Ce impact ar avea o bere rece pe gâtul meu. Vai cât aș iubio! Cât aș iubi viața!
Nico: Deci recunoști că ești capabil de iubire.
Raul (căutându-și pachetul de țigări): Uite ce, iubărețule. Iubirea nu e deloc cum o visezi tu. Vorbești despre ea de parcă ne-a fost dată de undeva din ceruri și trebuie să o preaslăvim precum o raclă cu un os de câine în ea. Înțelegi ce zic? E o scamatorie. Oamenii ca tine caută să creadă în ceva. Și e ușor să crezi în minciuni frumoase. Am fost ca tine, nu zic nu, de aia te pot înțelege și tot de aia nu te condamn, deocamdată. Cel puțin nu tot timpul. Căci ce vrei tu nu se poate întâmpla. Dacă deschizi ochii un pic, să vezi cum e lumea…la naiba, lasă lumea, uită-te la cartierul ăsta. E murdar de vomă, bețivii dorm pe băncile din oraș, bărbații își bat nevestele și copiii, iar ei cei din urmă, caută să-și uite durerile cu droguri și alcool, pavând calea pentru a devini tocmai omul carea i-a făcut ceea ce sunt ei acum.
Nico: Și nu resping, nicicum, nimic din toate acestea, doar că eu le privesc cu ochi îndurerați. Îmi este greu să știu că nu pot face nimic. Nu am puterea necesară. Sunt singur, dar nu singurul care crede ca mine.
Raul: Atunci de ce nu mergi la biserică să predici într-un cerc potrivit ție.
Nico: De aia sunt și singur, mă feresc și eu de biserică și toate religiile.
Ovidiu: Păi cum vine asta? Da` nu crezi în dumnezeu?
Nico: Cred în iubire.
Raul (către Ovidiu) : Parcă nu te băgai în asta. Ia dă și tu un foc, că văd că nu-mi mai merge bricheta.
Ovidiu: Îți dau pula să o iei.
Raul (masându-și fruntea în palmă) Vezi, Nico? Ce să iubești, dacă chiar și ai tăi își bat joc de tine când nu faci nimic altceva decât să le ceri o amărâtă de brichetă. Ce să te mai aștepți de la alții pentru altele mai importante?…
Ovidiu: Ho mă că glumeam! Ce-mi vorbești tu acuma de de parcă tu ești cine știe ce!?
Raul: Bine, mă, iartă-mă, dar dă-mi un foc, te rog eu că-mi arde gâtul.
Ovidiu: Cine eu? Doar iubărețul ăstalalt poate să te ierte, nu eo. (încep amândoi să râdă, în timp ce Ovidiu îi oferă bricheta)
Raul (trăgând cu pasiune din țigară) – Ah, așa da! Hai că-mi place, chiar mă simt din nou în viață. O țigară și o discuție aprinsă. Zi mai departe, Nico.
Nico: Ce să mai spun?
Raul: Nu știu, ceva acolo. De ce iubești oamenii și poate de ce te ferești de religii.
Nico: La cea din urmă cred că știi și tu răspunsul. Toate religiile au partea lor de adevăr, dar toate greșesc admițând că dețin adevărul. Asta nu se poate. Oamenii sunt neștiutori. În plus, își termină viața slujind pe cineva. Asta nu e iubire.
Raul: Și tu nu slujești iubirea?
Nico: Oh, de-ar fi atât de simplu.
Raul: Păi ce o complicat, o slujești sau nu?
Nico (tace)
Raul: Zi mă odată!
Nico: Mă gândeam la cum să-ți răspund fără să-mi întorci cuvintele. Mi-o doresc. Îmi doresc ca eu și toată lumea de pe acest pământ să simtă numai iubire. Să poată ierta greșelile ce au fost făcute necontenit și să o ia de la capăt. Dar asta ar însemna să dăm mai departe cunoașterea tot răului făcut. Ar trebui ca, de mici, copiii să învețe toate atrocitățile pe care le-am făcut noi înaintea lor și de care oamenii sunt capabili. Ar trebui știute de pe rost și apoi iertate toate, pentru a găsi și cei care urmează, iubirea.
Ovidiu: Bă, ce grozăvii vorbești tu acolo? Să le spui copiilor despre omoruri? Ești nebun la cap?
Nico: Nu facem deja asta? Nu îi învățăm pe copii istorie? Nu le spunem despre război și cuceriri deja? Știți bine că o facem, dar mascat. Băgăm informațiile în cărți, le facem plictisitoare și sperăm să nu le citească nimeni. Reducem contactul cu adevărul încât să devină un obiect obișnuit ținut pe masă, pe care nu-l mai vezi odată ce obișnuința se instalează.
Raul: Aici îi dau dreptate.
Ovidiu: Dar e diferit. Una e să vorbești despre istorie, să înveți copiii despre domnitorii și conducătorii țării, iar alta e să le pui omorul în față.
Nico: Așa este, e diferit. Ceea ce se practică este un adevăr asmuțit, îmbrăcat în miere.
Raul: E crunt. Asta nu-mi place nici mie. Lașitatea. Oamenii, adulții, căci despre ei vorbim, da le zicem oameni dă-i în mă-sa, sunt fricoși de put. Nu știu cum să răspundă la întrebările copiilor pentru că ar trebui să admită adevărul că există rău în lume. Și nu doar atât, dar că și ei sunt vinovați de el. Și nu au puterea să le zică pentru că ar trebui să dărâme imaginea celui mic despre părintele a tot perfect.
Nico: Da, da, exact! Despre asta vorbesc! Înțelegi, oh tu, necredinciosule.
Raul: Normal că înțeleg.
Nico: Ești așa aproape de a găsi iubirea
Raul: Sunt mai departe decât oricine, iubărețule.
Ovidiu: De ce vă spuneți așa, sunteți gay?
Raul (răspunse repede, nepăsător): Și dacă am fi?
Ovidiu: E greșit coaie, ce-i cu tine?
Raul: Ce e greșit, ia spune-mi?
Ovidiu: Păi nu știu, bărbatul trebuie să se iubească cu femeia. Să-i placă pizda. Să facă copiii. Nu să (mimează voma). Nici nu pot, mi se face rău doar când mă gândesc.
Raul: Te gândești că o sugi, sau ce?
Ovidiu (îi trage un șut în picior) Vezi că eu ți-am vorbit frumos.
Raul (făcând semn cu mâna în care avea un rest de țigară): Ce să iubești când omul nici nu știe să converseze fără să lovească.
Ovidiu: Hai, hai, schimbați subiectul.
Raul: Ia lasă-mă să vorbesc în pace. Adevărul este că te simți inconfortabil. Nu poți înțelege decât ceea ce ești tu și nici măcar atât. Ești limitat.Ai zis mai devreme că bărbatul trebuie să iubească femeia. De unde trebuie mă? Cine a zis că trebuie? Trebuie să se facă sex ca oamenii să se nască și nici atât, trebuie doar înseminare. Lasă lumea să iubească ce vrea, cât vrea și cu ce vrea, dacă pot. Nu-l auzi pe ăsta că abia de există iubire în lume? Dacă este, acolo, undeva, las-o să înflorească. Vii tu ca un neandărtal BăRbAtUl TrEbUiE sĂ iUbEaScĂ FeMeIa. Să se iubească toți între ei, să fie o orgie continentală că nu-mi pasă!
(o familie care trecea pe lângă ei aruncaseră priviri încruntate către Raul; cei doi își mai aprind câte o țigară)
Ovidiu: Nu te enerva așa. Fiecare crede ce vrea. Eu nu pot să-i suport. Ăsta e adevărul. Că eu cred că așa trebuie, că e de la natură, e normal, e de la dumnezeu` lui ăsta, pana mea…Nu trebuie acuma să încerci să îmi schimbi părerea. Că dacă încerci, eu nu am să te ascult deloc. Una e să vorbim, să discutăm, alta e să vrei să mă convingi. Că eu nu vreau să-ți schimb ție ideile. Înțeleg că gândești altfel și respect asta.
Raul: Mă tu ești prost de bubui.
Ovidiu (scutură din cap, evident nervos) De ce mă prostule, mă faci pe mine prost? Nu am vorbit cu logica de partea mea?
Raul: Oh, ba da! Cu logica prostului! Ai dreptatea socială de partea ta și adevărul poporului.
Ovidiu: Explică-te, bă tu, inteligentule.
Raul: Cu mare dispreț! Ascultă aici: ai fost un laș. Te-ai pus în spatele unui paravan creat de legile sociale. Suntem oameni, nu animale, iar asta ne face mai periculoși pentru că putem răni prin subterfugii. Iar ce ai tu acolo este scutul spartan; oglinda lui Amaterasu. Un scut impenetrabil, ca să înțelegi. Orice ți-aș zice mai departe, aș pierde, pentru că, după legile sociale, nu e corect să schimbi opinia cuiva. Iar eu voi fi în ochii tăi și a celorlalți compatrioți, personajul negativ. Asta pentru că admit că vreau să-ți schimb opinia. Până la urmă, pana mea, de ce ne mai spunem opiniile, evident contradictorii, dacă nu vrem să îl facem pe celălalt să facă și să gândească similar nouă? Hm? E o prostie, nu? O falsă diplomație – iartă-mi pleonasmul. Dar eu nu respect și nu mă supun acestor legi nescrise. Așa că, în fața mea, ești dezgolit! Bineînțeles că vreau să-ți schimb opinia și să spun că gândirea mea e mai bună ca a ta. Dar știi care e adevărata problemă? Că majoritatea oamenilor fac asta, dar nimeni nu recunoaște. Se ascund toți într-un loc sigur, căci dacă s-ar întâmpla ca ceva să nu iasă bine, nu pot risca să le fie rănită imaginea publică – a lor persona. Sunt toți niște fricoși care nu admit ceea ce sunt și fac. Nu-și admit egoismul, căci dacă ar face-o, ar decădea în ochii celorlalți, iar ei, voi, cei ca tine care se ascund după legile sociale, vor sfârși prin a fi desconsiderați de către semenii lor, la fel de mincinoși și fricoși. Și se tem. Se tem să nu fie izolați, marginalizați și priviți de sus. Așa că, când doi astfel de oameni se întâlnesc, își ridică scuturile și se scuipă unul pe celălalt pe deasupra. Iar acolo, în siguranța lor, râd, își umflă pieptul și se stimează. Astfel rămâne fiecare cu egoul intact, au spus ce aveau de spus, nimic nu se schimbă și pleacă amândoi fericiți acasă, crezându-se, fiecare în legea lor, victorioși. Cu alte cuvinte, își creează propria lor realitate, în care ei au dreptate, iar pe lângă asta, au putut purta o conversație de natură conflictuală, fără a porni în fapt un conflict, ceea ce le mângâie și sentimentul eronat al diplomației, pe când în real, tot ceea ce fac este să se ascundă; pentru că le este teamă să admită adevărul: acela că omul modern este un nemernic lipsit de curaj pentru care onoarea, imaginea socială și părerea altora este mai importantă decât sinceritatea.
Ovidu: Te-ai trezit poet astăzi, nu zău.
Raul: Doar m-am trezit.
Nico (către Raul): Ești atât de aproape, necredinciosule.
Raul: Hai că mă enervezi și pe mine acuma spunându-mi așa.
Ovidiu: Vezi? Eu când ți-am zis? Dar nu…tu vorbești de scuturi și de spartani. Dar ești la fel ca toți pe care i-ai numit. Un ordinar.
Raul: Dezordinar că nu-mi place ordinea.
Nico: Și totuși poți vedea orânduiala atâtor lucruri. Poți vedea jocurile și nu le joci. Acum chiar vreau să te ajut. Spune-mi ce te ține departe de iubire. Nu vrei să fii fericit?
Ovidiu: Eu am plecat de aici. Nu sunteți normali și îmi provocați dureri de cap. Ne vedem diseară la o bere.
(Se salută cu toții și Ovidiu pleacă. Nico vine și se așează pe scări în stânga lui Raul)
Raul: Nu pot să fiu fericit. Cum să fiu fericit când văd toate ororile. De fapt nici măcar ele nu sunt importante ci ignoranța voită. Că pana mea, tot omul care se uită la televizor vede că e rău în lume. Când mergeam la bunica mea o vedeam stând în fața televizorului cu mâinile pe obraz și se clătina spunând: Vai de mine și de mine. Doamne măicuța domnului ce răi sunt unii oameni. Iartă-ne și păzește! Apoi își continuă viața. Cum mă? Auzi, UNIII! Cum să fii atât de ignorant? Cum să te desparți de ceilalți? Nu ești și tu om? Nu știi de ce ești capabil? Nu simți în tine acea groapă din care stau să se ridice tentaculele grozăviei? Nu ăla e hoț, nu ăla e trădător, nu ăla e mincinos. Toți suntem! Toți avem în noi ce au ei. Suntem la fel.
Nico: DA! DA! Exact asta e! Suntem toți la fel. Unul și același. Dar nu avem doar răul în noi, ci și divinul. Poate și tu o să mă crezi nebun, dar suntem cu adevărat divini! De aia nu-mi plac religiile, sau mă rog, părți din ele. Pentru că ne spun că Dumnezeu e afară, că trebuie să ne rugăm lui ca să ne protejeze că trebuie să-l căutăm în ceruri. Este, într-adevăr în cer la fel de mult precum este și în mine. Îmi vine să spun că poate chiar mai puțin, pentru că noi suntem cea mai înaltă formă de conștiință. Suntem gândurile universului!
Raul: Nu te cred nebun. Ce spui tu e frumos, aproape că mă convingi. Dar ar trebui să cred în ceva. Să cred că toți suntem universul și nu vreau asta.
Nico: Dar tu ai spus că toți suntem unul. Bine, nu cu aceleași cuvinte, dar aceași idee.
Raul: Idei similare, deloc aceleași cuvinte și însemnătate diferită. Am spus că toți suntem la fel. Suntem același videoclip, la minute diferite. Văd că toți suntem la fel de urâți și că toți găsim ceva de care să ne agățăm pentru a face față vieții, iar asta disprețuiesc.
Nico: De ce e atât de multă ură în tine?
Raul: Ură? Nu, nu am atâta energie. E dezgust. E greața lui Sartre, e absurdul lui Camus. E scârba!
Nico: Atunci vomită. Scoate-o afară din sistemul tău și vezi cu ce rămâi.
Raul (se uită dintr-o dată cu ochii mari la Nico): Mi-e frică să nu rămân gol. Mă înspăimântă. Ce va rămâne din mine? Voi muri. Ceri de la mine să-mi scuip sufletul?
Nico: Sufletul tău va rămâne, trebuie doar să scapi de scârbă.
Raul: Nu! Nici tu nu înțelegi. Sufletul meu este însăși scârba! E o mâzgă neagră pe care o simt plimbându-se prin fiecare milimetru al spiritului meu. Nu pot face așa ceva fără să mor. Și nu vreau să mor. Nu înainte să mă simt liber preț de câteva minute. Vreau să trăiesc după propriile mele reguli. Asta e libertatea. Că de trăit fără lanțuri nu se poate, dar măcar să am libertatea de a-mi crea propriile lanțuri.
Nico: Sau poți să alegi iubirea, să te descătușezi de orice te leagă și să umbli dezbărcat în lume, să-ți fie milă de tine și de orice nesuferit.
Raul: O să-mi fie milă de toată planeta, atunci. Că mai mult decât momente trecătoare ale fericirii fantasmagorice, nu voi găsi în nimeni și niciunde.
Nico: Dar măcar vei fi împăcat. Va fi liniște în interior și vei auzi doar tumultul omenirii, care e imposibil mai ușor de suportat.
Raul: Ce-mi ceri e să devin o carcasă goală. Să mă desprind de la jumătate și să cuprind în mine omul de la picioarele mele.
Nico: Chiar și pe cei care stau mândri, în picioare. Chiar și pe cei care stau cu cuțitul la spate, chiar și pe cei care sunt o otravă vie.
(Cei doi se privesc în ochi)
Raul: Nu! E demodat. Nu se mai poate să credem în astfel de iubire. Prea mult. Prea mult am fost orbiți și de minciuna asta. Îmi ceri să devin lanțul ca să nu pot fi încătușat. Dar nu e cu putință. E oribil. E mai oribil decât orice pe lumea asta. De ce să te supui la o asemenea atrocitate. Nu! Nu pot. Uite, tremur! Tremur și nu e de la frig. Toată ființa mea vibrează pentru a mă îndepărta de tine. Nu se poate să fie așa de îngrozitoare iubirea. E înspăimântătoare. Cum poți fi atât de calm? Nu te doare?
Nico: Am iertat de mult durerea. Tot ce mi-a rămas, sunt eu.
Raul: Nu! Nu vezi bine. Ăsta nu ești tu! Te-ai vândut și tu unei idei. Ai devenit ideea. Ești gol.
Nico: Și tot odată plin.
Raul: Nu ești nimic
Nico: Și sunt totul.
Raul: Nu iubești pe nimeni
Nico: Și astfel îi iubesc pe toți.
Raul: Ce suflet trist
Nico: Și totuși fericit.
Raul: Of, Nico! Aproape că mă rupi. Inima mi se desprinde, dar nu am să o las. Ăsta e egoismul meu. Țin la ea. Nu am să o sacrific pentru nimic altceva. Nimic în lume nu cântărește mai mult decât inima mea. Pe care de multe ori nu o înțeleg și nu o ascult. Dar nu o pot trăda.
Nico: Dacă asta este calea ta, am să te iubesc oricum. Ești frumos. Un negru trandafir, pe cale de dispariție. Dar voi avea grijă și de tine, să-ți poți alege suferința.
(Ovidiu revine)
Ovidiu: Bă da dacă vă vede cineva chiar or crede că sunteți gay. Plângi cumva, Raul?
0 Comments